Anatolia Centrala-de la Istanbul catre Nevsehir

Anatolia Centrala-de la Istanbul catre Nevsehir

Anatolia Centrala – un loc unde cu siguranta ne-ar placea sa revenim. Punctele cu verde sunt cele unde am stat la gazda, cu rosu am stat la cort, un punct cu galben marcheaza primii 1000 de km, iar albastru am stat la hostel.

Am plecat din Istambul, dupa ce am petrecut 3 zile acolo, catre Iznik. Ne-am hotarat sa evitam cat de mult traficul asa ca am pedalat pan in Pendik, de acolo am luat ferry-ul pana in Yalova. Am luat-o direct prin munti cum ne place noua mai mult, cu urcari de 10-11% dar scurte si drumuri proaste dar putin umblate.

In total vreo 90 de km pana in Iznik, unde vroiam sa stam la o familie de cicloturisti foarte draguta: papa Soner, mama Inci si fiul Tibet. Amandoi sunt profesori, el de geografie, ea e invatoare pentru clasele primare si au un baiat de 8 ani cu care au calatorit pe bicicleta de la varsta de 3 ani. In plus ea este artista, ii place sa sculpteze si i-a daruit Silviei un colier din lemn de maslin, mesterit de mainile ei.

In Iznik se afla un lac foarte mare, probabil cel mai mare lac din Turcia, seamana cu o mare, noi nu i-am vazut capatul, iar in jurul lui sunt foarte multe livezi de maslini.

A doau zi, pe 1 mai, ne astepta ceva minunat..o urcare de 5 km cu panta de 9%, pe o caldura de 39 de grade Celsius, la ora 11, nu a fost prea placut. La un moment dat pe urcare Soner ne-a prin din urma cu MTB-ul si ne-a incurajat.

Dupa ce am terminat cu urcarea, evident a urmat o coborare, tot de 5 km si tot cu acelasi gradient dar cu minus.. ne-am indreptat spre Bilecik, la recomandarea lor, acolo era un tip pasaionat de bicicleta, care gazduise foarte multi cicloturisti, iar primele cuvinte pe care ni le-a spus cand l-am intalnit au fost ca eu sunt cicloturistul cu nr 64 iar Vlad cu nr 65..parea ca face colectie de cicloturisti..initial nu am dat mare importanta acestui aspect, dar mai tarziu gandindu-ma retrospectiv, tristul adevar era ca asta era limita dar si satisfactia lui, sa adune cicloturisti si sa-i duca pe toti in aceleasi locuri.

Mai exact a2-a zi dimineata am fost invitati sa mergem la o scoala sa le aratam copiilor bicicletele noastre si sa le povestim despre calatorie. Am acceptat bucurosi pentru ca era prima experienta de genul asta si vrem sa incurajam tinerii sa mearge cat mai mult cu acest mijloc de transport. Am vrea ca asa ceva sa existe si la noi in tara.

Am lasat copiii galagiosi in urma si ne-am indreptat spre Eskisehir. Apelam iar la warmshower pentru cazare, pentru ca este un oras mare. Pana acolo pedalam pe drum national, care are banda de urgenta, perfecta cat sa nu ne incomodeze foarte tare traficul.

Acolo gasim un cuplu care s-au cunoscut la o tura cu bicicletele, ce poate fi mai romanatic simai potrivit de atat. Au 2 pisici, de rasa, una englezeasca, alta scotiana, foarte cuminti, nu segudura foarte tare pe langa noi, nu miauna, nu ne deranjeaza in vreun fel, ba chiar nici nu stau la mangaiat. A 2 a zi se hotarasc se ne insoteasca 10 km pana la iesirea din oras.

Dimineata bineinteles ca luam micul dejun impreuna si inainte de a pleca pentru ca Vlad intrebase ce este halvaua lichida pe care o gustasem, ne cumpara si 1,5 l de halva, pe care trebuie sa o amestecam cu tahin. Initial ne bucuram de cadou, apoi ne dam seama ca e foarte grea si trebuie sa o terminam cat mai repede..lucru nu foarte usor.

Pe 3 mai decidem sa evitam drumurile nationale si o luam prin sate, pe unde ne place noua, pedaland in liniste si bucurandu-ne de peisaj. Tot azi facem si primii 1000 de km!!! Yupiii!

Asadar facem la stanga si scapam de nebunia drumurilor principale.

Satele turcilor sunt cam prapadite, dar oamenii sunt foarte ospitalieri si constant ne ofera mancare si traditionalul ceai turcesc. Nici drumurile nu sunt perfecte dar asta nu ne deranjeaza prea tare decat atunci cand ploua si nu avem unde sa ne adapostim.

5 Mai, pedalam pe niste drumuri de toate felurile, cu pietris, noroi, pamant galbui, uneori pietrisul amestecat cu pamant se lipeste de cauciucuri si sare peste tot, dar iata ca nnu suntem singurii care seincumeta sa o ia pe aici, in locul drumurilor mari cu asfalt bun si avem parte de o intalnire interesanta.

Patrick, un cicloturist elvetian, care a pedalat 100.000 de km timp de 6 ani prin toata lumea. Isi confectionase dintr-un material rosu un fel de steag pe care desenase crucea Elevetiei si scrisese data cand realizase fabulosul numar de kilometri, nu cu mult timp inainte sa se intalneasca cu noi. Coburile lui au avut parte de multe aventuri, o data cobul fata a fost calcat de un elefant. E foarte amuzat ca atunci cand vorbeste cu noi arunca in gura seminte albe de dovleac si le mesteca cu totul iar apoi le scuipa.

Apucam sa facem cateva poze inainte sa inceapa ploaia si fugim repede in directii opuse sa ne adapostim. Insa in fata urma sa ne astepte potopul..Dupa ce ne ploua de cateva ori ii propun lui Vlad sa ne facem adapost din folia portocalie pe care o punem sub cort. Initial refuza apoi vede ca nu e de gluma si improvizam repede ceva care functioneaza, punem bicicletele parelel una langa alta, iar folia deasupra, iar noi ne bagam sub ea, intre biciclete, fiind din material de cort, e destul de rezistenta la ploaie.

A plouat cu boabe mari de gheata cat mazarea, pe langa picioarele noastre se formaseram rauri de apa cu gheata. Ne uda oricum stropii care sareau din pamant, asadar ne schimbam cu hainele de ploaie si plecam mai departe. Numai bine ca iar incepe sa ploua cu grindina, doar ca de data asta stiam strategia cum sa ne adapostim, insa tot reusim sa ne innamolim din cauza drumului neasfalatat. A fost o zi groaznica dar totusi am reusit sa pedalam 75 de km pana in Kulu unde am stat la un fel de hotel sa ne uscam si sa ne odihnim.

Podisul Anatoliei ne duce cu gandul uneori la stepa Mongola, pe care dorim sa o vedem. Acest gen de drum are avantaje si dezavantaje, dar pentru noi faptul ca suntem singuri si facem ce vrem fara sa dam socoteala nimanui inclina cu mult balanta, chiar daca este mult mai greu si inaintam mai incet.

Pe 7 Mai ajungem la cel mai mare lac sarat al Anatoliei, pe nume Tuz Golu. Dar pana sa ajungem la lac dam de o stana si suntem fugariti de niste dulai imensi. Cainii ciobanesti ai turcilor sunt mult mai mari comparativ cu ai nostri si au un colier din tepi in jurul grumazului sa se apere de alte pradatoare. Lacul este interesant, nu am mai vazut ceva similar pana acum, iar drumul il traverseaza pe treimea de sus. Nu e drum asfaltat dar e ok.

Am aflat ca si turcii spun tot cioban, dar se scrie altfel. Sunt mult mai multe cuvinte pe care le avem in comun cu ei, probabil din cauza imperiului otoman. Pe noi ne avantajeaza acest lucru pentru ca reusim sa ne intelegem mai usor cu ei si invatam si cateva cuvinte de baza. Nu trebuie sa ne indeplinim decat nevoile primare, pentru ca nu intalnim foarte multi oameni care sa vorbeasca engleza, iar minimul nostru de conversatie nu e suficient pentru ceva mai mult.

Satele prin care trecem chiar daca par sarace, sunt pline de copiii pe biciclete damblagite, dar ei se straduie din rasputeri sa ne prinda din urma, rad si nu se lasa pana cand nu le raspundem de unde suntem si facem o poza impreuna.

Ajungem in Capadochia, un loc inc are imi doream de mult sa ajung, dar apreciez foarte mult drumul parcurs. Este foarte bine ca ajungem treptat la destinatiile pe care ni le propunem si trecem prin etape de adaptare fizica dar si sociala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *